Ştefan Gurguţă, 28.08.1931 - 02.07.2007

Tinda Raiului

Fiii care vor să scrie despre parinţii lor nu izbutesc sa încheie lucrarea niciodată.
În primul rând, ei nu cunosc decât un segment din viaţa părinţilor. Partea nevăzută şi netrăită de ei e recompusă din relatări diverse, mai mult sau mai puţin exacte.
În al doilea rând, ei nu pot fi obiectivi - cum să fie de altfel? Implicarea emţională nu e benefică pentru o biografie.
Încercarea pare sortită dintru început la "încremenire în proiect"; doar scriitorii de profesie se mai încumetă, fiind maeştri ai mânuirii cuvântului şi completând cu ştiinţa lor scriptică neştiinţa faptică. Eu nu sunt scriitor, deci îmi cer de pe acum iertare că pagina nu va fi isprăvită niciodată.

Am intitulat această pagină "Tinda raiului". Monahii obişnuiesc să numească mânăstirea "tinda raiului". Pentru noi mirenii, biserica sau mai degrabă viaţa creştină în sânul bisericii se poate chema "tinda raiului".
Tata a crescut într-o familie moderat creştină. Ce înţeleg eu prin "moderat": a-şi boteza copiii, a primi preotul cu icoana sau cu botezul, a merge la biserică de sărbători, a face pomenirea morţilor măcar de 1-2 ori pe an. Cam atât.
La şoală s-a predat religia pâna la reforma comunistă a învăţământului, deci să fi fost 8 ani şcolari la el. După liceu şi pâna la căsătorie pare să fi trecut o perioadă de răcire, departe de nucleul trăirii creştine. Cert este că după ce a devenit el însuşi familist, componenta religioasă se accentuează treptat.

Providenţa îl trimite în interes de serviciu în judeţul Alba în preajma Mânăstirii Râmeţi.
Aici îl va cunoaşte pe duhovnicul Dometie Manolache, cel care va organiza şi căsătoria religioasă a părinţilor noştri. A fost să zicem aşa "prima întâlnire de gradul 3" pentru el...
A urmat şi a 2-a la scurt timp: proiectul din judeţul Galaţi şi cunoştinţa cu Maica Veronica de la Vladimireşti. Despre "Fenomenul Vladimireşti" d.p.d.v. istoric vezi "Raportul Tismăneanu" pag. 460-462.

Stabilirea definitivă la Bucureşti va însemna o nouă etapă a devenirii: la Bucureşti locuia şi părintele Ioan Iovan după prima perioadă de detenţie. Maica Veronica de asemenea se va muta la Bucureşti. Prin ei tata va accede la duhovnicul său de căpătâi, Părintele Constantin Sârbu de la Bis. Sapienţei. Tata va rămâne ataşat de Sapienţei şi după decesul Părintelui, până la sfârşit. Tot la Bucureşti şi prin frecventarea slujbelor de la Sapienţei va deveni un prieten devotat al familiei Pr. Zarea Anatolie şi Silvia. Dar să le tratăm pe rând.

Părintele Dometie de la Râmeţi

Tata a fost detaşat cu lurări de teren în Munţii Apuseni, in zona Mânăstirii Râmeţi. Tocmai se căsătorise cu mama în august 1960 la Darabani.

La noua locaţie va fi receptiv la relatările ţăranilor despre Părintele Dometie, care era totodată şi dohovnic peste mai multe cătune din zonă. Aşa va fi făcut cunoştinţă cu "Patriarhul Munţilor" după cum era supranumit Părintele. Aflând că tinerii căsătoriţi nu sunt cununaţi religios, Părintele s-a ocupat să organizeze în ascuns nunta. Nu era uşor să cununi în mod discret un ofiţer activ care se prezenta ca mire în uniformă. Nu s-au făcut deci poze, nuntaşii au fost maicile din sobor, în decor de "brazi şi păltinaşi"...

O nuntă aparte, pe cât de discretă pe atât de aleasă. Până şi masa la trapeză trebuie că a fost de neuitat. Tata ne-a recomandat să-l pomenim pe Părintele Dometie permanent la rugăciune, înainte şi după 1975, anul când s-a stins acest preot şi monah plin de har.

Maica Veronica

Lucrările de teren la care ia parte un ofiţer topograf cer şi o mare disponibilitate din partea specialistului. După experienţa din Apuseni şi un scurt popas in judeţul Timiş, tata avea să lucreze şi câteva luni în judeţul Galaţi. Aici a luat cunoştinţă de fenomenul Vladimireşti în forma sa "originară", lucrările sale desfăşurându-se in zona Mânăstirii deja desfiiţate. Maica Veronica avea domiciliul forţat într-un sat din apropiere, aflându-se scurt timp după cei 5 ani de detenţie. Era începutul unei noi etape în viaţa duhovnicească a părinţilor mei.
Influenţa duhovnicească de acolo va fi dusă mai departe de maicile împrăştiate prin toată ţara, dar mai ales în Moldova şi în Bucureşti.

Prezenţa Maicii Veronica la Bucureşti ne va însoţi permanent; ea va fi împreună cu alte două maicuţe naşa de botez a surori mele Veronica şi mai târziu a mea de cununie. Familia mea a fost profund legată de Maica Veronica şi a cunoscut-o atât de bine, încât toate scandalurile şi ura îndreptate mai ales după 1990 împotriva ei sau a Mânăstirii nu au mai avut nici o valoare. Experienţa proprie de un sfert de veac e suficientă pentru ca dragostea şi preţuirea noastră să nu mai poată fi clintite în veci. În treacăt fie spus, nici una din maicile care alcătuiau nucleul soborului nu avea vre-o înaltă pregătire filozofică (cu o singură excepţie notabilă, Maica Teodosia Zorica Laţcu). Marea majoritate nu cred că ar fi putut spune nici cine a fost Rudolf Steiner, nici cu ce se ocupă teozofii sau aşazişii mistici orientali care se tot legitimează ca aparţinând Vladimireştiului. Rătăcitorii au profitat după revoluţie de prezenţa prea insistentă a mass-mediei în viaţa noastră pentru a face şi mai mult rău Mânăstirii în general şi Maicii Veronica în special.

Părintele Ioan Iovan

Părintele Ioan făcea parte dintre puţinii opozanţi declaraţi ai regimului ateu, atitudinea lui deschisă conducând implicit la arestare şi chiar la caterisire, după cum se relatează şi în "Raportul Tismăneanu" pag. 460-462. Părintele Ioan a continuat în ascuns să rămână dohovnic şi slujitor în perioada imediat următoare eliberării din închisoare. Această atitudine a condus la a 2-a arestare cu condamnare, e drept mai scurtă decât prima.

Tata a frecventat "liturghia din catacombe" respectiv din bucatăria unde Părintele Ioan continua sa slujească. Era de fapt o bucătărioară dintr-un apartament din Balta Albă unde Părintele se afla în gazdă, tot cu "domiciliu forţat". Am fost prezent la una din slujbele duminicale, la care se adunau în afara gazdelor cel mult 4-5 apropiaţi, în mare taină. Mai reţin printre altele "recompensa" în formă de ciocolată de la Părintele pentru răbdare (eram cred preşcolar).

Nu ştiu cât de riscant era pentru tata ca ofiţer activ să frecventeze slujba duminicală la diferite biserici din Bucureşti, dar plana cu siguranţă un pericol atunci când mergea la dizidenţi precum Părintele Ioan. Totuşi, prietenia şi admiraţia pentru acest preot curajos au învins teama şi precauţia.

După ridicarea caterisirii Părintele a fost slujitor la Mânăstirea Plumbuita până in 1991. A urmat apoi calea Ardealului, respectiv la nou înfiinţata Mânăstire Recea (Ungheni/Mureş) unde slujeşte pâna în prezent. A fost şi a rămas "prietenul duhovnic" al familiei noastre, cunoscându-ne îndeaproape tainele şi nevoile.

Părintele Constantin Sârbu

Cine priveşte harta nouă a Bucureştiului, după mutilările "ceauşiste", trebuie să remarce un perimetru modest din centrul civic, între Dâmboviţa, piaţa fostei Operete, Bulevardul parlamentului şi Izvor. În acest perimetru salvat ca prin minune de demolare şi sechestrat între blocuri impersonale se află Bisericuţa Sapienţei, fostă odinioară Capela familiei Lahovary. De această biserică se leagă şi perioada cea mai intensă a vieţii religioase pertru tata şi pentru noi, familia lui.

"S-au întânit acolo pentru a nu se mai despărţi niciodată". Cine făcea cunoştinţä cu Părintele Sârbu, începea prin a frecventa Sf. Liturghie. Părintele îşi cunoştea oile după nume şi îndată ce observa feţe noi, se interesa în mod direct cine sunt şi ce aşteptări au ei de la dânsul.

Aşa se va fi cunoscut tata cu Părintele; noi copiii parcă ne-am trezit la Sapienţei, fie că mergeam acolo duminica sau de Paşti, de Crăciun, la vecernie sau la denie. Cert esta că tata a devenit un intim al Părintelui Sârbu, un enoriaş "model", care participa în plus la şantierele de consolidare a bisericii, la acţiunile caritative prin azilele de bătrâni (Ciolpani lânga Bucureşti era unul din punctele de referinţă), la lecţii de cateheză sau împrumuta regulat cărţi şi broşuri de la mica bibliotecă a bisericii. Era deci atât de prezent în viaţa comunităţii încât numai un caz de forţă majoră l-ar fi împiedicat să nu participe la evenimentele din viaţa bisericii sau a Părintelui. Nu şi-a iertat niciodată că n-a fost prezent la înmormântarea Părintelui; nu se ştie prin ce împrejurare nu a fost anunţat. Probabil că au existat şi presiuni din partea securităţii să se păstreze discreţie pentru a nu se aduna prea mulţi bucureşteni la un loc... Se pare ca moartea fulgerătoare a Părintelui Sârbu a fost posibilă tot prin grija Securităţii, respectiv a medicilor cu mandat de la Elias (a se vedea relatarea din cartea "Un mare marturisitor creştin - Preotul Constantin Sârbu", Editura Bonifaciu).

Familia Pr. Zarea Anatolie şi Silvia

Îmi face o deosebită plăcere să amintesc aici de familia Pr. Zarea Anatolie şi Silvia. Dacă ar trebui să fac referire la preoţi "moderni" şi "intelectuali" din întunecata perioadă ceauşistă, atunci mă gândesc în primul rând la părintele Zarea.

Părintele Zarea era profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti când l-am cunoscut noi. Părintele n-a fost însă de la începutul carierei preot. Mai întâi a fost învăţător în Basarabia natală. Apoi s-a înrolat ca ofiţer în războiul antisovietic. A căzut prizonier pe frontul din est şi a ajuns cu camarazii săi în minele de cărbune din Ucraina (Donbas?) şi/sau Siberia (aici nu dispun de date precise). Prizonieratul a lucrat în cazul părintelui asemănător multor deţinuţi politici mai tineri din închisorile comuniste ale aceleiaşi perioade: după detenţie nu s-au mai întors la vechea profesie ci au studiat teologia şi au ajuns preoţi (dar ce preoţi, o generaţie de aur!). Părintele Anatolie Zarea reuşeşte să se întoarcă în România şi nu în Basarabia, studiază Teologia la Bucureşti, se căsătoreşte cu Silvia Paşcovici şi va deveni curând preot profesor la Seminar, după cum am amintit. Acolo va fi coleg şi prieten cu Părintele Calciu-Dumitreasa şi va reuşi să formeze multe generaţii de preoţi tineri, care nu l-au uitat. Întâlneam la Fam. Zarea în Bd. Mărăşeşti o întreagă pleiadă de preoţi foşti elevi ai părintelui, mulţi din provincie, care ţineau să dea "un semn de viaţă" cât de scurt sau fugitiv ar fi fost. Vai ce frumos ne apare gestul acum, când lumea tânără în general nu prea ştie să mai ţină la conduită, aşa cum nu prea mai ţine la morală sau la limba româna...

Astfel s-a format în micuţul apartament sau mai bine zis în bucătărie un fel de "agenţie de ştiri"; pe atunci când creştinii nu aveau un "organ de presă", ca să nu mai vorbim de post de radio sau TV! Era un punct de întâlnire şi schimb de informaţii, multe ştiri din Bucureşti şi din ţară erau discutate, analizate sau completate. Cum ai fi putut să fii la curent cu date, fapte sau minuni privind pe părinţii Paisie Olaru, Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc sau mulţi alţii din provincie? Doamna Zarea putea sa ne vorbească ore în şir, fără ca trecerea timpului să fie percepută de ascultători. Multe maici sau monahi îi cercetau adesea, părintele fiind şi un donator de seamă pe la mânăstirile pe care le vizita. La Recea/Vrancea ei se numărau printre noii ctitorii discreţi ai locului - îmi permit să fac aceste mărturisiri după trecerea lor la cele veşnice.

Fam. Preot Zarea a avut pe la mijlocul anilor '70 ocazia să viziteze occidentul în drum spre Maroc, unde preda unul din fraţii părintelui. Tata a reuşit să le înlesnească procurarea paşapoartelor prin cunoştinţele de la circa de miliţie responsabilă de atunci. Doamna Silvia a fost de asemenea în vizită în Ţara Sfântă, tot cam în aceeaşi ani de deschidere. A făcut parte din grupul părintelui Ioanichie Bălan, cel care a şi publicat cartea de călătorie la locurile sfinte. Dar au fost şi momente grave în viaţa lor, mai ales în anii '80, când prietenia cu Părintele Calciu era un delict. Părintele Zarea era interogat regulat la securitatea din Rahova, unde primea săptamânal şi porţia de tortură administrată de boxerii securităţii. Era învinuit de a-l fi primit pe Părintele Calciu coliturghisitor, în perioada când acesta era "damnat" - nu numai de către autorităţile statului din păcate...

Au mai fost mulţi oameni de valoare pe care tata i-a preţuit, i-a cercetat sau le-a urmat discret: Părintele Sofian de la Antim, Părintele Alexandru Zaharescu de la "vechea" bisericuţă vis-à-vis de "fosta" Operetă, Prof. I.D. Ştefănescu, Prof. Neculai Negoiţă, Maica Iuliana de la Recea (VN), Ing. Traian Ichim, Părintele Toma Chiricuţă, Părintele Buga de la Sf. Gheorghe Vechi, Părintele Vasile Daia de la Popa Chiţu, Părintele Constantin Voicescu de la Sapienţei, colegi sau foşti ofiţeri din Armata regală a României şi mulţi alţii, pe care noi abia dacă îi mai ştim.

Aurelian, 2008